|
Numele meu e Alina - in acte si Tasnim - numele musulman considerandu-l cel mai drag dintre ele.
Nu stiu cum sa imi incep povestea. Ca sa nu va plictisesc, dar nici sa nu pierd esenta.
Nu mai detaliez cum am ajuns sa aud despre Islam. Dar a venit si ziua cand am inceput sa vreau sa stiu mai multe atunci cand - vorbind online cu viitorul sot, aud pentru prima data, in viata mea,Coranul.
Era ceva ce imi intra in suflet ca o chemare divina. Voiam numai sa taca toata lumea in jur ca sa pot continua sa ascult. L-am rugat pe viitorul meu sot sa nu mai vorbeasca si sa ma ajute sa ascult. Voiam doar sa plang si sa il rog pe Dumnezeu sa ma ierte. De atunci de cate ori ne intalneam online stateam chiar ore in sir, fiecare in fata computerului lui, ascultand tacuti cuvantul lui Allah Preainaltul.
Am inceput sa intreb. Multe. Si sa citesc. Dar nu gaseam inca toate raspunsurile pe care le cautam.
A urmat apoi plecarea in Egipt. Mai exact in Hurghada.
Am ajuns noaptea si normal, peisajul era mirific, de basm, dar inca real, inca terestru. Totul pana cand, dupa cateva zeci de minute petrecute in camera de hotel, am auzit deodata din toate partile o chemare absolut nelumeasca, absolut de sus, ceva ce m-a facut sa mi se taie respiratia si sa incremenesc.
Aveam senzatia clara ca simt cum mii de ingeri coboara din cer.
Era Azanul.
Cred ca atunci am inteles ca DA, islamul era adevarata religie a lui Allah subhanahu, unica religie.
A urmat apoi mult dorita vizita la moschee. Imi doream sa ma rog lui Dumnezeu.
Sotul mi-a spus ca e ok, pot merge chiar si la biserica, unde cred eu ca ma simt bine. Am trecut de zeci de ori prin fata bisericii si mi-am continuat drumul.
Nu, nu imi doream, sa intru acolo. Deloc. Stiam ce vreau de fapt. Si asta am facut in prima vineri.
Am plecat la moschee, dar era deja tarziu, rugaciunea se terminase.
Am intrat totusi eram doar eu si sotul meu. Si acum ma cutremur de emotie cand imi amintesc ce am simtit la primul pas facut inauntru.
Nimic lumesc nu m-a putut face sa simt ce am simtit. Am izbucnit doar intr-un plans in hohote si am simtit doar nevoia sa ingenunchez cu capul plecat. Era Mashaallah atat de pur si simplu, ACOLO, in moschee.
Eram pur si simplu ACASA. Acolo unde imi dorisem demult sa ajung. Si as fi vrut doar sa raman mult acolo, daca se poate sa nu mai plec deloc. Nu stiu cat am stat, stiu ca la un moment dat am auzit pe cineva vorbind undeva afara si am realizat ca e sotul meu. Pe atunci nu stiam inca sa ma rog. Stateam doar in genunchi si plangeam de bune minute. M-am ridicat cu greu si am iesit.
Mult mi-a trebuit pana am putut spune un cuvant.
De cand am stiut ca adevarul e altul decat ceea ce fusesem invatata sa cred. Nimic nu coincidea cu ceea ce citisem, nimic din ce sotul incercase sa imi povesteasca si sa ma invete nu au facut ca acel simplu pas in moscheea lui Allah Preainaltul.
Alhamdulillah!
Subhanallah cate daruri sufletesti primim atunci cand descoperim adevarul! Si ce drum lung e uneori pana in acel punct!
Am continuat sa cercetez cu toate astea, inca vre-o cateva saptamani!
Voiam sa fiu 100% sigura. Dar ma reintorceam spre moschee de cate ori puteam. Si totul era la fel in sufletul meu de fiecare data! Am spus intr-o zi Shehada, dupa o vizita la o romanca din Cairo - Allah sa o binecuvinteze! Am spus Shehada in autobuz, la intoarcerea spre casa! Am simtit ca nu mai am nevoie de nimic, aveam deja atatea dovezi clare ca asta era adevarul! Musulmanca aceea romanca a completat ultimele miimi din suta de procente care ma duceau la punctul final. Mi-a vorbit simplu, cu multa liniste, cu mult calm, cu multa pace. Asa o simteam, impacata, linistita. Fericita.
AMEEN
Dupa intoarcerea in Romania invatasem sa ma rog, iar ceea ce nu stiam pe de rost, citeam. Cu hijabul a fost un drum mai lung. Prima data cand l-am purtat, ``de nevoie``, tot in Cairo eram, ma simteam urata, batrana! Mi-a spus sa il port cand simt ca asta e ceea ce vreau, cand o sa fiu convinsa ca TREBUIE sa fac asta pentru Allah subhanahu.
Nu l-am mai purtat. Si intr-o zi am simtit ca vreau sa il port. L-am pus - si din acea zi imi venea sa il port si acasa! Acum ma simteam atat de bine cu el! Mashallah ma simt,mai tanara, mai deosebita, mai linistita cu el pe cap! Socrii mei au plans de fericire cand m-au vazut! Despre sotul meu nici nu mai vorbesc!
La intoarcere in Romania, mi-a fost teama sa il port. Da, Teama. Nu vreau sa cosmetizez nimic. Imi era teama de reactia parintilor, a prietenilor, a colegilor. Nu voiam sa vada Islamul doar ca un ansamblu de reguli restrictive.
Si pe scurt, numai dupa cateva luni am inceput sa il port si asta numai pe strada. La serviciu nici nu se punea pune problema. Lucram la Primarie, la departamentul presa si relatii publice. Eram convinsa ca as avea probleme.
Asta pana intr-o zi in care baiatul meu s-a mutat la scoala araba. Nu dau multe detalii despre el pentru ca vreau sa isi posteze si el povestea aici.
Spuneam despre hijab, l-am dus dimineata la scoala, pe masina mi-a spus simplu – mama, nu conteza ce spune tata (cel biologic, care e crestin), ce spune bunica si bunicu si oricine altcineva. Eu stiu ca Allah subhanahu o sa ma ajute, pentru ca nu fac nimic rau, pentru ca fac ceea ce e bine pentru Allah subhanahu.
Mi-au incremenit cuvintele pe buze auzindu-l. A coborat si am plecat spre serviciu. In mod normal, urma sa imi dau hijabul jos ca in fiecare zi. In acea zi nu am mai vrut sa fac asta. M-am saturat de plans dupa ce Yassin-fiul meu, a coborat din masina am decis ca daca el la varsta asta e destul de puternic sa infrunte o lume intreaga numai pentru ca vrea sa fie pe calea lui Allah subhanahu, atunci si eu pot sa port un batic care nu inseamna de fapt decat un semnul de respect pentru religia mea. Si am intrat in Primarie cu hijabul pe cap. Si nimeni nu mi-a spus nimic rau, dimpotriva. Si nu l-am mai dat jos de atunci. Fac aceeasi munca, lucrez in acelasi loc si ceea ce simt din ziua aceea e doar mult mai mult respect din partea oamenilor din jur.
Unii intreaba si spun lucruri frumoase despre Islam, si continua sa intrebe si spun ca vor sa inceapa sa citeasca mai multe despre Islam.
Oameni care pana acum nici nu observau ca exist, acum ma saluta plecandu-si privirea in semn de respect!
Inshaallah as vrea sa ajut prin povestea mea pe alte fete care trec prin ce am trecut eu,care se tem de oameni,care se tem ca isi vor pierde serviciile pentru ca spun si arata ca sunt musulmane!
Nu va temeti dragele mele! Atunci cand facem un pas spre Allah subhanahu, El face sute de pasi spre noi,ne ajuta si ne usureaza calea!
Inshaallah Allah subhanahu sa ne ajute pe toti!
Sa ii ajute pe cei care nu indraznesc inca sa faca pasul spre calea adevarata! Si sa ne daruiasca multa credinta! Si sa ne faca vrednici de Paradisul Lui!
Inshaallah!
AMEEN!
Alina
Citeste povestea lor
|
